După Orfeu (I)

- “Mă duci şi pe mine la pădure? Te rog frumos!!!”, s-a alintat Doamna cu o voce care dădea din cur, vorba lui Eugen Barbu.
- “Vă duc stimată doamnă, dar la Strejnic, dacă doriţi”, i-a răspuns Poetul, zâmbind tulbure din paharul de vodcă.
Poetul era prietenul nostru, al lui Costel şi al meu. În ziua aia ne invitase la un bar, să stăm de vorbă cu două mari personalităţi – Napoleon şi Rasputin.
- “La Strejnic? Mergem, dacă e frumos şi nu e departe”. Doamna era profesoară de psihologie şi filozofie. Dar pentru noi era mai mult decât atât. Era iubita Poetului. O respectam pentru asta. Nu conta că nu îşi amintea că Strejnic era în alt judeţ şi că pădurea aia era celebră doar prin faptul că acolo fusese omorât Iorga. Oricum, chiar dacă ar fi înţeles ironia Poetului, nu s-ar fi supărat.
Doamna ştia de glumă, dacă poanta era poleită în cultură. Verificaserăm asta cu câteva săptămâni în urmă, când venise să-l ia pe Poet de la barul în care beam de o jumătate de zi.
- “Hai acasă, nu ţi se pare penibil ca la 40 de ani să stai toată ziua şi să bei cu copiii ăştia care au jumătate din vârsta ta?”, l-a apostrofat Doamna pe prietenul nostru.
- “Auzi? Ia mai lasa-mă, fă, dracu-n pace!”, s-a enervat, inexplicabil, Poetul.
- “Cuuuum??? Tu, Poet, îmi spui fă???”, a ţipat doamna, sub privirile noastre turmentate de alcool.
- “Da. Dar v-am zis cu ph, ca-n greacă, Doamnă!”, a contraatacat Poetul, privind-o senin, cu ochii lui albaştri, iar Doamna, sensibilă la tot ce ţinea de cultură, a rămas câteva ore să-l împartă pe Napoleon cu mine, în timp ce Costel şi Poetul discutau aprins cu Rasputin.

În ulima vreme, Poetul devenise fericit şi apatic. Tocmai îi apăruse o carte. Prima. Un volum de versuri, pe care-l botezase “Legea tangentei”. Ne-a explicat atunci că omul este un univers închis, ermetic, un cerc, practic, iar fiecare persoană din jur doar îl atinge într-un singur punct şi trece mai departe. Un singur punct. Atât. Fără să-l intersecteze. Poetul plângea neputinţa cercului de-a avea secante.

“Câmp cu mirese” era poezia mea preferată din volum. De fapt, nu poezia, ci dedicaţia făcută de Poet surorii lui. Sora poetului avea aproape 50 de ani şi era îngrozitor de urâtă. Nimeni nu ştia dacă avusese vreodată un iubit, nu fusese văzută niciodată cu un bărbat, iar Poetul o bănuia că e încă (şi iremediabil) virgină. Sub titlul “Câmp cu mirese”, dedicaţia suna subtil şi amar: “Surorii mele, pentru blândeţea viselor”.

Poetul divorţase cu cîţiva ani în urmă şi avea un băiat de vreo 4-5 ani. Şi Doamna rămăsese cu un copil de aceeaşi vîrstă în urma divorţului de un preot. Poetul locuia singur, undeva la marginea oraşului, într-o casă mică, plină cu cărţi, iar Doamna stătea cu părinţii, încă. Care părinţi, se plîngea Poetul, se purtau cu ea de parc-ar fi fost adolescentă. O mare parte din motivele Poetului de-a se cufunda în vodcă erau certurile cu părinţii doamnei. Erau doi bătrînei simpli şi răutăcioşi, în care Poetul vedea nişte fiinţe malefice.
Ne povestise într-o zi tremurînd cum îl enervase atît de tare mama Doamnei încît a jignit-o ucigător, la limita crimei. Poetul ajunsese să aibă crîncene remuşcări în urma acelui scandal.
- “Mă dusesem s-o iau pe Doamna în oraş. Începuse bine întîlnirea. Mă aştepta în poartă, cu rochia albă fluturîndu-i în vînt. Apropo, vă mai amintiţi nuvela lui Camus în care o femeie făcea dragoste cu vîntul? Mă rog… Mă-ntorc şi zic, vorba lui Maiorescu… Totul părea perfect. Ai ei erau la masă în curte, şi un soare belaliu plutea peste noi. Ne-am aşezat cu toţii şi am început să mîncăm agale. Nu ne zorea nimeni. Întotdeauna mi-a plăcut verbul a zori. Ce metaforă! Dar cea mai subtilă metaforă tot Copil din Flori mi se pare. Şi, cum vă povesteam, mîncam liniştiţi. Deodată, Doamna s-a ridicat şi a luat de pe masă o bucată de mămăligă, pe care a aruncat-o peste gard, către cîinele vecinului. Ce suflet are… Iar mama ei, ce credeţi c-a făcut? S-a ridicat ca o scorpie, i-a înfipt mina în păr Doamnei, şi a trîntit-o pe jos, cu rochia ei albă, în tot praful ala. Şi i-a dat şi două palme. M-am ridicat de la masă, mi-am luat pălăria şi-am ieşit din curte. Scorpia tot mai ţipa. Doamna rămăsese jos, înmărmurită. Atunci n-am mai rezistat. M-am întors şi i-am aruncat în faţă harpiei: DOAMNĂ, N-AŢI FOST NICIODATĂ IUBITĂ!!!!!!! Şi apoi am plecat. Am plecat pur şi simplu”
- “Şi? Atît?!?”, l-a întrebat Costel, uimit.
- “Păi nu ajunge? Ce voiai mai mult de atît? Îţi dai seama cum s-a simţit? Am fost nedrept de dur cu ea”, a răspuns Poetul privind îngândurat peste noi.

Poetul se izolase de multă vreme în castelul lui de cărţi, în care morţii trăiau încă, iar o parte dintre cei vii, din jurul lui, nu existau. De la Poet am învăţat că sînt oameni care nu mor niciodată. În toamna lui ’94, la o bere cu Costel şi Poetul, discutam despre locul în care vom sta în următorul an universitar. Mă plângeam că n-aş vrea să stau într-un cămin studenţesc, iar o garsonieră închiriată mi-ar fi sufocat bugetul.
“Băieţi, vă rezolv eu problema. Veţi sta unde am locuit eu în studenţie!”, ne-a promis Poetul. “Aţi auzit de Dumitru D. Panaitescu? Este profesor universitar la Litere şi e fiul lui Perpessicius. Noi, în facultate, îi spuneam şi lui tot Perpessicius… Are o vilă pe Eminescu, colţ cu Tunari”, ne-a spus Poetul şi ne-a dat o adresa pe care nu mi-o mai amintesc acum. Ne-a spulberat îndoielile cu un zâmbet. “Am stat la el în gazdă un an. Un om deosebit… Va duceţi la el şi-i spuneţi că veniţi din partea mea şi că-l rog să vă găzduiască anul ăsta. O să vedeţi că se va bucura”. “Şi cum facem? Îl sunăm?”, am întrebat. “Nu mai ştiu numărul lui, dar vă duceţi pe Eminescu, colţ cu Tunari, şi-l strigaţi la poartă”. “Cum să-l strigăm?” “Domnu’ Perpessicius! Cum să-l strigaţi?”, ne-a zîmbit din nou Poetul, care ne-a spus că dacă, “prin absurd”, Perpessicius nu mai are o cameră liberă pentru noi, să mergem în Piaţa Amzei, în blocul în care a locuit Nichita Stănescu, şi s-o căutăm acolo pe doamna Olimpia Pogrom. E un fel de administrator al blocului, prietenă din tinereţe, şi există şansa să ne ajute să ne cazăm acolo, poate chiar în fosta locuinţă a lui Nichita.

Brusc, o lume fascinantă ni se deschidea. Visam cu ochii deschişi mii de carţi în jurul meu şi umbrele lui Perpessicius, Eminescu sau Nichita, care mă vegheau tăcute. A doua zi dimineaţa am plecat spre Bucureşti cu un tren personal şi după două ore şi jumătate eram cu Costel în faţa casei lui Perpessicius. “Frumoasă casă!”, s-a entuziasmat Costel. “Parcă spunea că vom sta la etaj, că acolo sînt camerele de închiriat”, a continuat. Casa era veche, dar impozantă. Pe zidurile ei crescuseră nişte plante întunecate, iar ferestrele, cu jaluzele masive din lemn, dădeau impresia de calm şi prosperitate desuetă. “Domnu’ Perpessiciuuuuuus!!! Domnu’ Perpessiciuuuuuus!!!”, s-a apucat Costel să strige brusc, ademenit de mirajul casei despre care auziserăm de la Poet că e înţesată de cărţi. Trecătorii se uitau pieziş la noi în lumina tristă a dimineţii de toamnă. Costel a reluat, cu mai multă forţă. “Domnuuuuuuuuuu’ Peeeeerpeeessiciuuuuus!!!”. Din casă nu se auzea nici o mişcare. Doar vântul foşnind prin frunzele care se căţăraseră pe casă. “Mai strigă, bă, şi tu! Strigă tare, că ăsta o fi bătrîn şi nu aude”, m-a îndemnat Costel. Am început să strig cît am putut de tare, până când la ferestrele caselor din jur au început să iasă capete nedumerite. După vreo zece minute, când ne hotărîserăm să renunţăm şi să revenim peste cîteva ore, una dintre ferestre s-a deschis cu un scîrţîit puternic, iar o femeie cu părul alb, la fel de veche precum casa, ne-a întrebat revoltată pe cine căutăm. “Pe domnul Perpessicius”, i-am răspuns în cor. “Golanilor! În altă parte nu v-aţi găsit să vă bateţi joc? Ce vreţi de la mine?” “Îl căutăm pe domnul Perpessicius. Vrem să stăm cu chirie la dânsul. Ne-a trimis domnul...”, am murmurat eu. “Măi băieţi, vă rog frumos să nu vă mai bateţi joc. Domnul Panaitescu a decedat în 1983…”, ne-a mai zis, ceva mai calmă, femeia, în timp ce închidea fereastra.
“Îl omor pe Poet! Ne-am făcut de rîs în centrul Bucureştiului. E ca şi cum l-am fi strigat la poartă pe Eminescu”, s-a revoltat Costel în timp ce eu am izbucnit în rîs, în aerul rece al începutului de toamnă.
Pe doamna Olimpia Pogrom n-am mai avut forţa s-o căutăm, dar de cîte ori trec prin apropierea Pieţei Amzei îmi spun că dacă n-aş fi renunţat atît de uşor atunci, aş fi putut locui măcar un an în apartamentul lui Nichita Stănescu.

O vreme am fost supăraţi pe Poet şi am încetat să ne mai întîlnim cu el. Abia acum, cînd au trecut nouă ani de la moartea lui, înţeleg ce ce ne-a trimis la Perpessicius. Nu putuse să accepte că murise. Aşa cum nici pentru Costel şi pentru mine Poetul n-a dispărut definitiv.

Probabil că i-a făcut pe plac vreunei doamne şi acum se plimbă cu ea prin pădure, la Strejnic.

A murit Dumnezeu!

A murit Dumnezeu!

”Bă, trezește-te, că a murit Dumnezeu!”

E ziua de Crăciun. Dorm și visez că te-ai întors, mă visez conducând sigur, rapid și plictisit, un Volvo negru. Cu o mînă fermă pe volan și cu cealaltă, moale, dar autoritară, pe genunchiul tău bronzat. ”A murit Dumnezeu, mînca-ți-aș pula ta!”, urlă Costel din prag, și eu sar buimac din pat, și pricep, turmentat de somn, că n-am Volvo. Dar nici tu nu ești bronzată, ce e drept. De plecat, ai plecat, însă.

E ziua de Crăciun, am dormit pînă spre prînz, de tine nu mai știu nimic de cîteva zile, Costel mi-a futut somnul și, peste toate astea, a murit și Dumnezeu. A făcut infarct. Era la tac-so în curte, cînd a căzut brusc în genunchi. În cîteva minute a murit. L-au dus degeaba la spital.

L-am cunoscut bine pe Dumnezeu. Am fost apropiați, pot să spun. Cred că Dumnezeu chiar m-a iubit, sau măcar a ținut la mine, în felul lui greoi și onest. L-am cunoscut la discotecă, în sat. Eu aveam 15 ani și mă laudam peste tot că futusem jumătate din comună, dar abia dacă atinsesem cîteva perechi de țîțe, și asta întîmplător, în aglomerația din autobuzul cu care mergeam la școală. El avea cu zece ani mai mult, nouă frați, și bătuse jumătate din localitate. De-aia i se spunea Dumnezeu. De futut, nu se lăuda că futuse pe nimeni. Dar nu conta. Cu asta mă ocupam eu.

Cred că a fost dragoste la prima vedere. Ne completam, cred. A venit la mine, cu o sticlă de bere, clătinîndu-se. ”Nu ești băiatu lu Radu? Tac-to m-a învățat pe mine matematici grele! Eu te desconsider foarte mult și pe tine, și pe dom director”, mi-a spus, în timp ce m-a pupat pe obraz, duhnind a băutură. ”Ia și bea, ce dacă ești băiat de profesor! Tac-to bea de stinge”, mi-a răsucit el cuțitul în rană. Nu mai știu ce-am vorbit în noaptea aia, dar îmi amintesc că l-am convins, după cîteva beri, că sîntem rude.

A fost încîntat de asociere și de atunci așa îmi spunea: ”Vărule”. Nu e puțin lucru ca la 15 ani să fii vărul lui Dumnezeu!

Am fabulat mult atunci, citisem cîteva cărți la vîrsta aia, și mă transformam, vorbind cu el, într-un personaj care avea cîte ceva din toate. Mințeam de plăcere. Din rațiuni estetice. Nu-mi plăcea viața așa cum era ea, și voiam să-i arunc puțină culoare în obraji.

Era atît de temut în sat, încît nu mai era nevoie să bată pe nimeni. Îi plăcea un cuvînt.”Respect”. Îl pomenea tot timpul, lovind cu pumnul lui mare în masă. ”Vărule, dacă mă respecți, te respect și eu! Dacă n-ai respect, n-ai nimic. Nu ești om”.

Vorbeam întruna. Aveam și eu cuvîntul meu preferat. ”Simbolic”. Eram şi poet pe vremea aia. I l-am explicat și i-a plăcut. Îl murmura uneori, ca pe un descîntec. ”Simbolic, simbolic... Frumos cuvînt, vărule. Deștept ăla care l-a inventat!”. Și eu îi tot povesteam. El asculta și bea. Începusem să beau și eu. Lui Dumnezeu îi placeau poveștile.

Trecea timpul. Creșteam și devenisem și mai înfumurat. Atinsesem stîngaci și grabit cîteva perechi de țîțe. În afara acelora din autobuz. În fiecare sîmbătă eram la discotecă. Dumnezeu la fel. Dar tot nu bătea pe nimeni. Nici eu nu reușeam cu nici un chip să ajung la jumătatea de jos a femeii. Devenisem un fel de Dumnezeu al sînilor. Un Dumnezeu al sirenelor, fără pizde, dar care mă striveau cu țîțele.

Cu timpul, am făcut o asociere între lipsa mea de activitate sexuală și Dumnezeul care nu lovește pe nimeni. ”Cînd o să bată Dumnezeu pe cineva, o să fut și eu!” La 16 ani totul era posibil. Pizde umede și avide se deschideau în fața mea. Cu o singură condiție. Ca Dumnezeu să dea cuiva măcar un pumn! Ce simplu era.

”Dumnezee, tu nu bați pe nimeni? Cine ești tu în satul ăsta?”, i-am zis sîmbăta următoare. ”De ce să bat, vărule? Toată lumea mă respectă, și dacă mă respectă ei, îi respect și eu. Și nu-i bat. Cum să bați un om care te respectă?” Era clar, trebuia să-l provoc să-l troznească pe unul. Pe mine, dacă e nevoie. Cînd e vorba de futut, nu există respect. Drumul meu către pizdă era blocat de respect.

Era sfîrșitul verii și fetele venite de la oraș, în vacanță, trebuiau să se întoarcă la școală. Aveam seara aia și încă o sîmbătă la dispoziție. Și dacă nu futeam atunci, pînă la vacanța de Crăciun nu prea mai aveam șanse.

Am ieșit în fața discotecii. În cărțile mele veneau soluțiile singure la eroi, în situațiile de criză. Am ieșind așteptînd un miracol. Pe gardul din față se pupau unii. Probabil că se vor fute mai încolo, m-am gîndit. Lîngă ei beau bere cinci băieți, din satul vecin. Toți, mai mari ca mine. Treminaseră liceul. Aveam o șansă. ”Bă, ăstia se pupă, apoi se duc acasă și se fut, iar voi beți ca proștii. Vă uitați la ei ca niște labagii! N-o să futeți niciodată pe nimeni!”, le-am spus. ”Du-te acasă, bă, dacă ești beat”, mi-a zis unul dintre ei, îndreptîndu-se nervos spre mine. ”Lasă-l, bă”, i-a zis altul, ”nu-l bate, că mi-e rușine de tac-so, care e om, nu jigodie ca el”. Mă jigniseră. Era suficient.

Am intrat în dicotecă încercînd să-mi compun o figură ofensată. M-am dus direct la Dumnezeu. ”Dumnezee, afară sînt unii care s-au luat de mine. Le-am zis să mă lase în pace, că altfel vin la tine, iar ei au zis că ești un antropofag!”, i-am spus. ”Un cum??? Vărule, e de rău, sau de bine?”. ”Păi e cam de foarte rău”, i-am zis în timp ce ne-am îndreptat spre ieșire. Ăia erau tot acolo. Dumnezeu se enervase. Cuvîntul ăla nou îl scosese din letargie. ”Băi ăștia, voi v-ați luat de văru meu și m-ați înjurat și pe mine. Cîți sînteți voi aici? Unu, doi, trei, patru, cinci ... șase”, a zis Dumnezeu, numărîndu-mă din greșeală și pe mine. ”Bă voi ăștia șase, voi nu mai aveți respect nici față de mine, care sînt cine sînt aici, nici de văru meu, care e văru meu!”. Ăia au încercat să-i explice ce se întîmplase de fapt. Dumnezeu nu mai avea urechi. Pe fața lui coborîse masca dreptății. De pedeapsa lui Dumnezeu nu scapă nimeni.

”Vărule, ca să terminăm distracția, le dai la fiecare din ăștia șase cîte un șut în cur!”. Erau cinci. Eu eram al șaselea. Degeaba îi pedepseam eu. Trebuia să-i bată Dumnezeu. Să-i bată pentru ca eu să pot fute pe cineva. ”Nu pot să le dau! Eu nu bat pe nimeni. Dă-le tu!”. ”Vărule”, mi-a zis, ”trebuie să înveți singur să-i faci să te respecte! N-o să fiu toată viața lîngă tine. Dă-le cîte un șut în cur la fiecare”. ”Nu pot”, i-am răspuns. ”Vărule, eu n-am ieșit degeaba afară pentru tine”. Nu prea mai aveam soluții. Ăia se uitau unul la altul, nedumeriți. ”Mi-e milă de ei, nu pot să le dau! Dă-le tu, te rog!!!”. Respectul ți-l cîștigi singur. Dumnezeu a spus-o, și trebuie să fie adevărat. ”Vărule, îți zic pentru ultima oară, dacă nu le dai cîte un șut, îți dau eu ție. Dă-le, cînd îți zic. Măcar simbolic, dar dă-le!”

Le-am tras cîte un picior în cur, și-n timpul ăsta îmi imaginam cum dau cu șutul în cinci pizde umede, îndepărtîndu-le de mine.

În noaptea aia am adormit supărat. Ce Dumnezeu e ăsta, dacă nu bate pe nimeni? Și n-o să bată niciodată. Îl respectă lumea. Iar eu, tocmai d-aia, n-o să fut pe nimeni.
Sîmbăta următoare, ultima de vacanță, îmi luasem definitiv gîndul de la femei. Era deja miezul nopții și Dumnezeu nu venise. Stăteam în fața discotecii și încercam să înțeleg de ce se fut femeile care se fut și ce au gacicii lor în plus față de mine. Încercam să-mi compun o figură de futălău. La cîțiva metri distanță, un baiat de vreo 20 de ani, cu față bleagă și inspirată, de contabil, bea încet de tot dintr-o bere.

Atunci l-am văzut venind, cu ochii injectați și c-o expresie pe care nu i-o cunoșteam. Dumnezeu era plin de mînie. ”Vărule, a plecat acum un an, că cică n-am condiții ca la mă-sa. Am lăsat-o în pace, că dacă femeia vrea să plece și n-o lași, trebuie s-o legi. Cînd o femeie îți zice că pleacă, pleacă la altă pulă, vărule. Te minte dacă spune altceva. S-a întors miercuri. Am primit-o, vărule, că e rău și fără femeie. Două zile a vomitat întruna. Azi mi-a spus adevărul. I-am zis să se ducă de unde a venit. Are mînz!”. Ce are??? Am înțeles, pînă la urmă. Era gravidă. Cu altul. Și se întorsese așa la Dumnezeu. Și Dumnezeu n-a putut s-o ierte. Un scriitor a spus odată așa: ”Lui Isus i-a dat mîna s-o ierte pe femeia adulteră. Nu era soția lui”.

Dumnezeu era plin de furie. ”Vărule, dacă femeia nu are respect pentru tine, pleacă la altă pulă. Și ea n-are respect pentru tine atunci cînd ai tu prea mult respect pentru ea. La femeie nu e ca la oameni, adică dacă te respect, mă respecți! La femeie e invers, vărule”. Nu-l mai auzisem niciodată vorbind atît de mult. ”Femeia e lucrarea lu Dracu”, a spus Dumnezeu.

Mi-era frică să spun ceva. ”Trebuie să bat pe cineva ca să mă linistesc, vărule!” S-a uitat în jur. Moacă de contabil bea la cîțiva metri de noi. ”Bă, tu ăsta galben la față, ia vino aici!”. Ăla a venit tremurînd. ”Bă, tu mă deranjezi pe mine, pentru că am impresia că nu mă respecți nici măcar simbolic”. ”Nu te cunosc, dar te respect”, zice omul. ”Pai dacă mă respecți, du-te și-adu doua beri de la bar și pentru noi”. A venit cu berile. Dumnezeu căuta motiv de scandal. Dumnezeu nu te lovește niciodată fără pretext. ”Bă, tu nu ne respecți! Cum să bem noi bere fără cafea și țigări?” Ăla a văzut că se îngroașă gluma. S-a întors cu cafea și țigări, cumpărate pe banii lui. Transpirase. Dumnezeu avea ochii și mai roșii. ”Te dai șmecher? Bă, tu crezi că eu sînt un bețiv, nu?” ”Nu, nu cred”. ”Tu te dai șmecher la mine, bă? Tu crezi că femeia mea e o curvă, așa e?”. ”N-o cunosc, dar nu cred că e curvă”. ”Aici ai greșit-o. E curvă, dar nu e treaba ta. Dar tu crezi că eu sînt un țăran prost. Este?”, ”Nu. Doamne ferește!” Și dintr-o dată îl văd cum face un pas, și-i trîntește ăluia o palmă în cap, de-i sare sticla de bere din mînă: ”Bă, futu-ți gura mă-tii, tu te dai neutru la mine??? Chiar așa, să nu ai nici un pic de respect???”, i-a zis, în timp ce l-a lovit.

Apoi s-a calmat brusc. S-a luminat dintr-o dată. ”Vărule, hai la bar să bem ceva. Băi ăsta, hai și tu cu noi, nu te mai smiorcăi acolo! Hai că fac eu cinste!” Am băut toată noaptea, eu, Dumnezeu și ăla bătut de Dumnezeu. Am fost sincer. Am stat de vorbă de la om la om cu Dumnezeu. I-am spus că n-am futut pe nimeni. I-am spus că-l mințisem. ”Ba ai futut multe, vărule. Le-ai futut simbolic”, mi-a zis îngîndurat. ”Dacă mă gîndesc bine, copilul din burta ăleia, simbolic, e al meu. Dar tot nu pot s-o iert!”.

A iertat-o, pînă la urmă. A crescut copilul altuia, care simbolic, era al lui. Eu am continuat să fut simbolic. Nu se rupsese vraja, atunci cînd Dumnezeu a lovit. A mai venit cîteva săptămîni la discotecă și gata! Trebuia să aibă grijă de femeia lui. Cu timpul, am înțeles că m-am îndepărtat de el. Sau, mai bine zis, că Dumnezeu s-a îndepărtat de mine. Și-ntr-o seara... O găsisem. Mi-a spus că sînt ciudat. Că îi plac ciudații. Și m-a lăsat să i-o bag puțin. N-a durat mai mult de un minut. Dar devenisem bărbat în cîteva zeci de secunde.

Și-atunci am înțeles că între mine și pizdă nu stătuse doar respectul, ci și Dumnezeu.